Daca ai fost angajat cel putin o singura data in viata asta, chiar daca ai 18 ani, chiar daca ai 60, cu siguranta vei sti la ce ma refer.

Sa incepem cu inceputul.

Primul interviu, este identic cu al 100-lea.

Tu, constiincios, cu o pregatire mai pusa la punct, sau doar la inceput de cariera – versus – un umanoid cu pretentii de HR/un slujitor al “imparatiei” care tine si interviuri/sau chiar un “patron” (acel individ care chiar este un patron-cel ce are puterea sa schimbe constelatiile sau miscarea de revolutie).

Tu, cu miscari grijulii si cuvinte alese – versus – umanoidul cu texte dichisite si atitudini persiflante.

Tu, cu emotii – versus – umanoidul este doar la “un alt interviu oarecare”.

Asocierea nu este una intamplatoare intre intervievator si umanoid. Ei doar arata ca noi, insa sunt de pe alta planeta. Au atitudini cu pretentii, insa pentru 500 ron se duc rapid la o alta companie/angajator. Cum sa descriu aceasta atitudine? Nu este nevoie de descrierea mea…

Dupa intrebari idioate, momente jenante, emotiim sa zicem ca ai sansa de a lua interviul. Nici nu stiu daca este o sansa sau doar ghinion. Insa, pentru tine, daca esti integru, te intereseaza sa iti poti sustine financiar viata pe care o traiesti, astfel incat “oarecum esti dependent” de acest job. Iar aici intervine deja primul semn de parvenitism din partea angajatorului. Sa transpunem situatia asta in savana africana: o antilopa Gnu are probleme la un picior si nu poate alerga, leoaicele se uita la antilopa si spun: “Uite-o mai, saraca, hai sa o ajutam sa isi revina!” ?!?! Asemanarea este evidenta si logica, pentru ca angajatorul, te vede ca pe un animal ranit si isi vede de propriul interes. Asa cum o sa faca in fiecare clipa in care tu vei habita savana lui.

Adica, in cazul in care te potrivesti postului respectiv, salariul tau va fi exact cat vrea angajatorul si in 99% din cazuri invers proportional cu ale tale cunostinte. Asa-i?

Perioada de proba trece repede, tu te adaptezi usor, el este multumit dar cu atitudine indiferenta si cu texte precum “trebuie sa depui mai mult efort” – ca doar tu esti cel ce te-ai angajat la el si nu invers.

Dupa asta, ajungem de fapt la ce vroiam eu sa conturez… Zi de zi, luna de luna, an de an, te duci la acelasi job, pentru ca ai patru milioane de cheltuieli, copii, rate, sarbatori, nevoi, sanatate, viata personala etc.

Dar totusi, desi tu esti capabil, Dumnezeu stie cum sa supravietuiesti cu bani de nimic, sa lucrezi, sa ai familie, sa te bucuri, sa iubesti, sa te duci in concedii etc., atunci cand te duci la serviciu, dupa primul an, sau poate chiar mai repede, incepi sa intelegi ca locul tau nu este acolo. Ca te duci, doar ca un compromis, doar pentru ca nu ai alta solutie, pentru ca ai nevoie de bani, dar toate astea nu ar fi o problema atat de grava precum depravarea sociala a propriei tale fiinte.

Usor usor, iti dai seama ca viata ta inseamna doar ore suplimentare, eforturi, stres, target-uri, delegatii, kilometri facuti departe de familie, nopti cu schimbul 3 si totusi nici toate astea nu ar fi o problema, precum depravarea ta.

Am zis de doua ori depravare, suna tendentios, insa asa si este…

La munca, exista sefi, carora trebuie sa le induci sentimentul ca ei sunt sefi. Idioti cu pretentii idioate. La munca exista sefii sefilor, care comunica doar prin mail-uri cu tine. Si mai exista si domnul Patron, care trebuie tratat ca atare – fiecare angajat are acasa un colt cu un mic loc de pelerinaj la poza Patronului.

Si stii de ce vorbesc eu de depravare?!

Pentru ca TU, nu ai nevoie de nimeni sa iti spuna cum sa faci lucrurile pe care tu le faci mult mai bine decat altii. Pentru ca TU faci toata munca si fara tine, ei nu ar putea sa isi trimita Patronului raportarile si toate formele de sclavie moderna. Pentru ca TU esti cel ce lucreaza efectiv. Pentru ca TU trebuie sa faci ceea ce vor ei, desi tu stii foarte bine ca ideile tale ar putea sa aduca un aer nou, o imbunatatire, o dezvoltare, o evolutie. Pentru ca TU, si numai TU, poti sa te mai duci la alte 10 interviuri si sa faci fata si altor idioti de Patroni, insa desi Patronul spune ca orice angajat poate fi inlocuit, eu iti garantez, daca faci parte dintre cei care citesc aceasta postare si te regasesti in cuvintele mele, iti spun eu, ca nu este asa.

Abia atunci cand Patronul roman o sa stie ce inseamna un angajat. Si o sa ii aprecieze ideile, o sa ii ofere timp din timpul lui si salariu pe masura cunostintelor, atunci o sa zambim mai mult pe strazi.

Pana una alta, lumea este nemultumita. Lumea nu mai zambeste. Lumea stie doar munca si casa. Lumea are nevoie de altceva.

Tocmai de asta romanii care nu au plecat si nici nu au de gand sa plece, sunt cei ce stiu sa traiasca si cu mult, dar si cu putin.

Nimeni nu te vrea eficient si creativ la munca, toata lumea vrea doar sa fii prezent si robotizat. Daca s-ar putea sa faci lucrurile pe care le faci si sa nu ai pretentii financiare, ar fi perfect! Ar fi perfect pentru angajatorul umanoid. Dar, din nefericire pentru ei, nu suntem sclavi pe plantatie.

Iar acesta este singurul motiv pentru care eu iti spun doar un singur lucru. Viseaza!

La un moment dat chiar si visele devin realitate!

Iubeste-ti viata, familia, copii si bucura-te de ceea ce ai. Tu guvernezi propria ta viata si orice ar fi, poti merge mai departe. Pacat de cei ce se cred atotputernici…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

error

Daca iti plac postarile mele, stii bine ce ai de facut :)